vineri, 16 septembrie 2011

patria


Dimineata zilei de marti a acestei saptamani a inceput pentru mine un pic mai tarziu. M-am imbracat anevoie, cotrobaind dupa piesele de vestimentatie trebuincioase, sorbind intre timp, pe furis, din cafeaua fratelui meu lasata nesupravegheata pe masa. Aroma ei inconfundabila, care reaminteste ca vine din tara cetatii eterne, face ca privirea mea sa focuseze asemeni unui obiectiv foto cautand ultimele obiecte necesare. Zic servus la fratele meu, imi iau genta si ies pe usa.
Pe strada lumea circula ca un furnicar si incet ma trezsc la realitate.
Ajung la birou, arunc undeva pe hol geanta si dupa ce dau mana cu colegul meu, care era mult mai adormit ca mine, stabilim urmatoarea etapa a zilei. Luam cu noi echipamentele si tehnica necesara deplasarii si ne urnim incet spre tomobil. Acesta astepta cuminte parcat langa ghereta de culoare portocalie ( care de cate ori o vad ma face sa ii ''binecuvantez'' pe alesii nostrii) unde ne bem de obicei cafeaua. Ma aprovizionez de acolo cu un energizant de culoare fosforescenta pe care scrie : ''we give power like hell'' sau ceva de genul si pornim la drum.
Dupa ce iesim din municipiu si intram in zona de deal drumul incepe sa fie presarat cu curbe tot mai dese ce ma duc cu gandul la jocurile de pe calculator cu masini. Ajungem la destinatie si dupa ce ne intalnim cu ''calauza'' incepem munca. Pentru cei care nu stiu cu ce ma ocup va zic acuma ca sunt topograf.
Pe la amiaz caldura ajunge la apogeu si ne ingreuneaza intr-o oarecare masura inaintarea dar spre sfarsitul zilei se mai linisteste lasand loc, fara tragere de inima, amurgului care vine ca un balsam peste o arsura.
Seara la masa discutam de toate abordand subiecte tipic masculine cum ar fi politica, sport si femei. Toate subiectele sunt sustinute pe fondul stimulentelor care se afla in sticle, unele patratoase ca cea a batranului Jack, unele cu continut blond sau ca cea obeza cu gatul lung, de pe meleagurile noastre, pe fundul careia sta scufundata o para mai ceva ca epava titanicului pe fundul marii.
     In intunericul de catran care ne-a luat prin surprindere ne fiind atenti din cauza celor descrise un pic mai sus, de dupa versantul unui deal mai inalt rasare luna. Prima data apare timid, ca o raza de lumina care creste aproape vazand cu ochii, transformandu-se incet intr-o nestemata incandescenta incrustata in umarul dealului aruncand pretutindeni o lumina puternica de culoare alb galbuie. Au amutit pana si cei din partea locului si impreuna cu ei eu si colegul meu asistam in tacere la spectacolul efemer pe care natura ni-l ofera ca pe un fel de piesa de rezistenta.
Aproape de miezul noptii suntem escortati spre locul unde o sa dormim. Ajungem la o cabana din apropiere situata la liziera unei paduri. Dupa ce au plecat cei care ne-au predat cabana am scos pe terasa niste scaune, unde in tihna si liniste la lumina anemica a unui bec alimentat de o baterie imensa de masina ne-am terminat ce a mai ramas din bere, povestind diverse si schitand planul ce urma sa il punem in aplicare a doua zi. Am adormit violent si pana ce ceasul meu biologic sa imi dea desteptarea la sapte dimineata nu m-am miscat.
Dimineata cobor scarile facute parca cu economie, cautand prin dulapurile din bucatarie. Gasesc repede substanta cautata care ma astepta cuminte intr-o punga maronie sigilata si pe care nu imi mai amintesc ce scrie. Aprind un ochi la aragaz si un minut mai tarziu pun cateva linguri din punga in apa care incepuse sa fiarba. Torn continutul in doua cani mici de lut gasite in timp ce cautam dupa cafea si duc una colegului meu care inca dormea. Rasaritul ne prinde in balconul cabanei si contribuie si el la alungarea somnului. Racoarea diminetii ajutatata de razele soarelui face si mai vizibil aburul ce se ridica din cafea ca fumul unei jertfe.
Un sfert de ora mai tarziu coboram din balcon si de pe terasa cabanei ne uitam cu nesat, ca niste copii, la un vecin care, echipat cu o palarie cu voal si inarmat cu un obiect cilindric terminat cu un con din capatul caruia iesea fum ca din craterul unui minivulcan, scotea din stupi ramele cu faguri curatand cu o perie fina abinele amortite care semanau izbitor cu mine si colegul meu. Apoi aseza cu grija ramele intr-o roaba vopsita intr-un verde crud si adaptata special transportului pretiosului produs pana la locul unde urma sa il stoarca de pe faguri.
Zgomotul crescand al motorul masinii care venea dupa noi ne aduce inapoi de pe taramurile cu vise.
Dupa un mic dejun copios incepem ultima ofensiva asupra teritoriilor ce au ramas necucerite din ziua precedenta.
Ziua se scurge incet si dupa masa ne luam ramas bun de la gazde pornind pe drumul hipnotizant ajungand iar in jungla de beton cu semafoare din 30 in 30 de metri, reguli peste reguli si atentionari in toate nuantele posibile de galben..
Morala: in tara noastra mai sunt locuri unde cetatenii habar nu au ce este criza.

7 comentarii:

Tasha spunea...

De acord cu concluzia ta! Mi-a placut articolul...o sa te mai caut!

Filip spunea...

Va multumesc pentru apreciere.

Anonim spunea...

La multi ani!
Iti doresc sa ai parte de multe bucurii, impliniri, fericire, liniste, sanatate si ce-ti mai doresti tu!

pandhora spunea...

cred ca iarna trecuta am comentat prima data la tine...postarea ta avea un iz de poveste de la bunici...merg sa o caut :)

Filip spunea...

Pandora:
Cred ca asa sunt eu, cu efect intarziat. :)

pandhora spunea...

ai disparut....
te-a acoperit iarna?

R spunea...

Hei.. :* De ce nu mai scrii?