Simt ca ceva ma urmareste cand sunt afara, de cate ori ma intorc dispare. Desi timpul este frumos, prea frumos pentru perioada asta, simt eu ceva in aer.
Cred ca este iarna. Isi pregateste terenul fara sa se grabeasca. De ce ar face-o? La cat este de lunga nu se imbogateste ea cu cateva zile in plus.
Imi este dor de ea, de frigul ei naprasnic, de violenta cu care loveste incremenind totul. Tot ce este colorat dispare ramanand albul ei care acopera toate cicatricile si bubele lasate de noi pe fata pamantului. Este un fel de doctor in halat alb care inainte sa vindece anesteziaza bine de tot. Uneori am impresia ca opreste timpul pentru ca nimic nu mai misca.
Abia astept sa vina, sa ma pot duce pe campurile inghetate, mai ales dimineata inainte de rasaritul soarelui, sa gust din puritatea si frigul ei, sa imi amorteasca mainile si obrazul care saracele nu mai stiu ce culoare sa aleaga. Imi place enorm sa ma plimb prin frig si o sa mai repet asta aici pana o sa va ia cu frig si pe voi cei care cititi aici.
Din fericire copilaria mi-am petrecut-o la munte si probabil ca de acolo mi se trage ''obsesia'' asta pentru iarna, zapada si ger. Imi este dor de casuta de la bunicii mei in care mai stateam iarna. Acolo aveam la discretie viscol si frig, libertate, si mai ales l i n i s t e. Probabil ca iarna asta o sa merg pe acolo, fara telefon si net, cu cateva carti, provizii si petrol pentru lampa. Da lampa pentru ca nu este curent acolo. De ce nu este curent? Pentru ca este inutil acolo. Un nenorocit de bec ar destrama toata vraja.
Visez mereu o mare alba ale carei valuri sunt produse de viscol, si undeva departe tare sa ma astepte cabanuta in care focul vesel imprastie lumina pe pereti printre crapaturile de la soba.
Seamana bine cu viata toata grozavia asta a mea cu frigul deoarece daca nu te misti in permanenta risti sa ramai ''nemiscat'' si mai apare si ispita aia in care nu mai vrei sa faci nimica, nu mai simti nimica, si nu iti mai pasa de nimic.
Va recomand filmele Eight below si Vertical limit.
