patria

Dimineata zilei de marti a acestei saptamani a inceput pentru mine un pic mai tarziu. M-am imbracat anevoie, cotrobaind dupa piesele de vestimentatie trebuincioase, sorbind intre timp, pe furis, din cafeaua fratelui meu lasata nesupravegheata pe masa. Aroma ei inconfundabila, care reaminteste ca vine din tara cetatii eterne, face ca privirea mea sa focuseze asemeni unui obiectiv foto cautand ultimele obiecte necesare. Zic servus la fratele meu, imi iau genta si ies pe usa.
Pe strada lumea circula ca un furnicar si incet ma trezsc la realitate.
Ajung la birou, arunc undeva pe hol geanta si dupa ce dau mana cu colegul meu, care era mult mai adormit ca mine, stabilim urmatoarea etapa a zilei. Luam cu noi echipamentele si tehnica necesara deplasarii si ne urnim incet spre tomobil. Acesta astepta cuminte parcat langa ghereta de culoare portocalie ( care de cate ori o vad ma face sa ii ''binecuvantez'' pe alesii nostrii) unde ne bem de obicei cafeaua. Ma aprovizionez de acolo cu un energizant de culoare fosforescenta pe care scrie : ''we give power like hell'' sau ceva de genul si pornim la drum.
Dupa ce iesim din municipiu si intram in zona de deal drumul incepe sa fie presarat cu curbe tot mai dese ce ma duc cu gandul la jocurile de pe calculator cu masini. Ajungem la destinatie si dupa ce ne intalnim cu ''calauza'' incepem munca. Pentru cei care nu stiu cu ce ma ocup va zic acuma ca sunt topograf.
Pe la amiaz caldura ajunge la apogeu si ne ingreuneaza intr-o oarecare masura inaintarea dar spre sfarsitul zilei se mai linisteste lasand loc, fara tragere de inima, amurgului care vine ca un balsam peste o arsura.
Seara la masa discutam de toate abordand subiecte tipic masculine cum ar fi politica, sport si femei. Toate subiectele sunt sustinute pe fondul stimulentelor care se afla in sticle, unele patratoase ca cea a batranului Jack, unele cu continut blond sau ca cea obeza cu gatul lung, de pe meleagurile noastre, pe fundul careia sta scufundata o para mai ceva ca epava titanicului pe fundul marii.
     In intunericul de catran care ne-a luat prin surprindere ne fiind atenti din cauza celor descrise un pic mai sus, de dupa versantul unui deal mai inalt rasare luna. Prima data apare timid, ca o raza de lumina care creste aproape vazand cu ochii, transformandu-se incet intr-o nestemata incandescenta incrustata in umarul dealului aruncand pretutindeni o lumina puternica de culoare alb galbuie. Au amutit pana si cei din partea locului si impreuna cu ei eu si colegul meu asistam in tacere la spectacolul efemer pe care natura ni-l ofera ca pe un fel de piesa de rezistenta.
Aproape de miezul noptii suntem escortati spre locul unde o sa dormim. Ajungem la o cabana din apropiere situata la liziera unei paduri. Dupa ce au plecat cei care ne-au predat cabana am scos pe terasa niste scaune, unde in tihna si liniste la lumina anemica a unui bec alimentat de o baterie imensa de masina ne-am terminat ce a mai ramas din bere, povestind diverse si schitand planul ce urma sa il punem in aplicare a doua zi. Am adormit violent si pana ce ceasul meu biologic sa imi dea desteptarea la sapte dimineata nu m-am miscat.
Dimineata cobor scarile facute parca cu economie, cautand prin dulapurile din bucatarie. Gasesc repede substanta cautata care ma astepta cuminte intr-o punga maronie sigilata si pe care nu imi mai amintesc ce scrie. Aprind un ochi la aragaz si un minut mai tarziu pun cateva linguri din punga in apa care incepuse sa fiarba. Torn continutul in doua cani mici de lut gasite in timp ce cautam dupa cafea si duc una colegului meu care inca dormea. Rasaritul ne prinde in balconul cabanei si contribuie si el la alungarea somnului. Racoarea diminetii ajutatata de razele soarelui face si mai vizibil aburul ce se ridica din cafea ca fumul unei jertfe.
Un sfert de ora mai tarziu coboram din balcon si de pe terasa cabanei ne uitam cu nesat, ca niste copii, la un vecin care, echipat cu o palarie cu voal si inarmat cu un obiect cilindric terminat cu un con din capatul caruia iesea fum ca din craterul unui minivulcan, scotea din stupi ramele cu faguri curatand cu o perie fina abinele amortite care semanau izbitor cu mine si colegul meu. Apoi aseza cu grija ramele intr-o roaba vopsita intr-un verde crud si adaptata special transportului pretiosului produs pana la locul unde urma sa il stoarca de pe faguri.
Zgomotul crescand al motorul masinii care venea dupa noi ne aduce inapoi de pe taramurile cu vise.
Dupa un mic dejun copios incepem ultima ofensiva asupra teritoriilor ce au ramas necucerite din ziua precedenta.
Ziua se scurge incet si dupa masa ne luam ramas bun de la gazde pornind pe drumul hipnotizant ajungand iar in jungla de beton cu semafoare din 30 in 30 de metri, reguli peste reguli si atentionari in toate nuantele posibile de galben..
Morala: in tara noastra mai sunt locuri unde cetatenii habar nu au ce este criza.

...

ephemera

Viata se desfasoara in intervalul marcat de cele doua simboluri ce strajuiesc alfabetul grec. Undeva, brusc incepe totul, continua si se termina. Nu prea avem alte obtiuni. Daca nu ne supunem suntem avertizati prin diverse metode inventate de creator si daca nici atunci nu ne cumintim atunci ne trezim langa ultimul simbol intr-o clipa.
Eu nu prea cred in locul situat undeva la inaltime pe care ni-l promit clericii si nici cel de sub scoarta terestra nu ma prea impresioneaza. Cica este cald acolo. Tare am impresia ca suntem scosi din priza si cam atat.
Mai inclin sa cred ca cineva scrie scenariile noastre. Probabil ca sunt mai multi .. nush cum sa le zic .. ''scenaristi'' pentru ca unii nu prea au imaginatie daca ma uit la viata altor persoane. Sper ca al meu a avut chef de lucru in ziua cand a scris si ca a plecat spre seara acasa. Asta in cazul in care si acolo unde se scriu se masoara cumava timpul.
Mai stiu ca avem si fraze ca in clasele mici, in care lipsesc cuvinte sau propozitii, iar locurile goale trebuiesc completate de noi. Spun asta ca sa ii reduc la tacere pe cei care cred ca destinul ni-l facem singuri sau il putem modifica.
Pe masura parcurgem intervalul mentionat mai sus realizam ca timpul ramas devine tot mai pretios si ne dam silinta sa il folosim cu chibzuinta, sa il pretuim. Uneori reusim. Sunt atat de putine situatiile care merita investia pretiosului capital si sunt atat de multe in care il irosim. Probabil ca asta ar fi o formula pentru o viata fericita. Ati avut vre-o data senzatia de faliment? Eu da. M-am ales in schimb cu experienta si poate ca facand greseli multe intr-o perioada relativ scurta de timp m-a ajutat sa salvez o gramada din pretiosul timp pe care il mai am la dispozitie. Pretul platit de mine a fost acesta.
Asa ca invatati sa investiti in ce merita pentru ca perioada dintr-e cele doua certificate dureaza extrem de putin raportat la scara la care se misca lucrurile.
Nu le putem calcula pe toate, nu vom fi niciodata pregatiti, nu vom avea niciodata destul curaj asa ca depinde de cum improvizam uneori, depinde de noroc si de riscul asumat.
Tot ce ne ramane de facut este sa marcam cu puncte linia pe care mergem, sa insemnam lucruri minunate cum ar fi un sarut, un zambet, o lacrima de bucurie, o reusita. Sunt atat de frumoase si dureaza atat de putin. Tot ce este minunat dureaza putin de fapt. Daca nu aveti puncte pe linie puneti de acum in colo. Daca tot dureaza o clipa macar sa fie multe. Nu insemn lucrurile triste sau esecurile. Acestea din urma raman ca o diferenta evidentiata prin spatiul dintre puncte si cu siguranta este destul.
Sper sa nu sune ca un sfat postarea asta si daca o singura persoana are ceva foloase de pe urma ei inseamna ca si-a atins scopul.
Ma duc sa mai pun niste puncte pana se lasa seara pentru ca azi am cam putine.

clisee..

Toate se repeta. Visele sunt la fel, sentimentele se succed unele pe altele dar sunt mereu aceleasi, lupta cu sine este mereu pierduta, dorintele nu se schimba. Viata este un amestec de bucurii, tristeti, lumini, umbre, parfumuri, culori, muzica, furtuni si perioade de acalmie. Uneori te separi de toate acestea si le observi.
Ori esti blocat ori nu te poti opri. Te ia valul si te poarta unde nu te astepti, te lasa inert pe un mal necunoscut, iti revii si te gandesti sa iti faci un adapost pentru noaptea care se apropie urmand ca a doua zi sa iti continui drumul.
Suflet nomad, strain, pustiu. Culegi nectarul zilelor, asculti muzica pe care o lasa in tine fiecare nou orizont, pe harta vietii lasi florile drept reper si tot ce ramane in urma ta este iscalitura efemera a pasilor in praful drumului nesfarsit.
In toata aceasta calatorie fara destinatie atingi si schimbi cursul altor suflete. Uneori altii schimba cursul tau. Nu te poti impotrivi si rare ori poti schimba ceva care nu face decat sa intarzie sau sa devieze de la curs lucrurile deja stabilite.
Cu greu am acceptat ideea ca tot ce am este clipa si in consecinta am ingrosat randurile celor care au vrut sa isi schimbe destinul, contribuind fireste cu esecul meu.
Am ajuns un amestec de clipe, soapte, ganduri, liniste care dureaza cat sta geana pe geana si hazard.
Aleg de acum zambetele si micile bucurii, caut un petec de cer pentru odihna ochilor mei, culeg roade din pomul interzis si imi potolesc setea cu roua fiecarui inceput de zi.

one last wish....

Cand iti este dor esti ca un munte peste care nu mai ploua si din inima caruia curge un rau. Nu sti unde ajunge apa ta, fara ploaie nu mai ai de unde sa o dai, dar, nu trece o clipa in care izvorul sa sece. Cand timpul tau se va implini vei ramane doar tu, vei fi doar o informatie pe niste harti uitate cine stie pe unde iar cu putin noroc poate va aparea o legenda despre tine. O legenda in care se spune cine ai fost o data si ce ai facut tu pentru cei care te-au inconjurat si cam atat. Paradoxul este ca desi nu ploua am apa pe care trebuie sa o dau. Singura mea explicatie ar fi ca cineva o pune acolo si tot mie imi ramane rasplata.
De la inaltimea la care esti vei vedea in jurul tau ceilalti munti. Vei vedea ca ei au parte de ploaie, sunt acoperiti de paduri care ii feresc de arsita soarelui si unii au privilegiul ca marea sa le scalde picioarele. Te gandesti ca daca nu vor pretui ce au acum vor ajunge ca tine. Defapt sti asta. Desi nu sti daca ploaia iti va mai mangaia trupul speri totusi ca va veni. Soarele este parca mai bland cu tine, mai bate vantul iar noaptea o petreci in compania lunii.
Tot ce iti ramane de facut este sa stai drept, sa le primesti pe toate asa cum vin si sa dai totul inainte ca izvorul tau sa sece. Trebuie sa fi constient ca odata si odata va veni si timpul in care vei fi uitat, legendele vor fi uitate si ele si vei deveni cenusa.
Sper sa nu va daramati singuri cand inca mai aveti ceva de dat celorlalti, sper sa fiti constienti ca nu puteti sa va impotriviti celui care v-a ridicat fruntile deasupra norilor si mai sper ca o sa implinesc toate sarcinile care mi-au fost incredintate.

Panta rhei

Lasi urme pe nisipurile de aur ce curg din clepsidra mea. Acolo, departe de mine, in leaganul civilizatiei, valurile ce m-au scaldat o data sterg urmele pasilor tai. Inchis in turnul meu, care odinioara era centrul universului, ma gandesc acum doar la nisipul care a mai ramas si la ce voi face cu el. Am obosit si nu mai fac fata potopului de ganduri. Singura mea hrana sunt gandurile mumificate ale altora stranse intre niste coperti.
Chiar daca nu mai am nimic acum tot nu consider ca am trait degeaba. Marturie sta dorul pe care inca il port si faptul ca iubesc inca. Poti iubi si daca nu mai ai nimic. Este ceva ce nu pot eu alege si nu pot controla.
Nu imi pasa se ce se va spune, accept orice obiectie, repros, critica, ironie, intrebare. Ca sa iubesti pe cineva nu trebuie sa primesti o rasplata.
Sa sti ca inca conteaza.
Cand ajungi sa lasi la o parte mandria, sa recunosti ca nu este celalalt de vina, abia atunci ai inceput sa schimbi ceva. Sa iti doresti si sa speri, sa gasesti o cale, o solutie, sa nu mai spui niciodata ca ai facut tot ce ai putut si nu ai reusit.
Iubirea sa-ti fie calauza si far, apa cand iti este sete, sfetnic drept, lumina in intuneric, camarad de nadejde si vant in panze. Sa-ti fie o cauza pentru care sa mergi pana la capatul pamantului, aerul pe care il respiri si viata pe care o traiesti. Sa ai curajul sa spui ca iubesti chiar si atunci cand toate sunt impotriva ta. Orice poate contribui la reusita. Ai incredere in tine si asta te va ajuta sa ajungi la capatul drumului. Ridica-te doar o data in plus fata de cate ori cazi. Canta, rade, zambeste, plange, scrie, alearga, curgi, arde, asteapta, aminteste-ti, citeste, zboara, bucura-te, si uita tot ce nu este bun pentru tine. Nu uita cine esti si cine ai fost. Spune acum te iubesc. Maine nu exista.
Sa fi ca ploaia si sa ai ca si ea forta din ceruri, dar, sa uzi o campie, sa faci o samanta sa incolteasca, sa rasplatesti o fantana, sa deschizi o floare, sa alini setea cuiva inainte sa te intoarci de unde ai venit.
Sa fi visul cuiva asa cum marea este visul fluviului.

Elysium

We will meet again, but not yet. Not yet.

praesenti animo

Citeam intr-o carte despre timp, despre vesnicie si imi amintesc o idee de acolo: ''pana cand timpul isi va pierde orele si clipele''. Oare din timpul meu cate ore si cate clipe au trecut? Cate vor mai trece pana cand timpul le va mistui pe toate? Timpul nu are suflet, doar clipele au. Unele clipe imi reapar in minte de parca s-au petrecut aievea. Vreau sa imi amintesc doar clipele fericite pentru ca acelea vor dainui pana cand timpul va face iar pe fiul risipitor. Unele clipe pe care timpul le-a risipit le-am gasit si le pastrez fara ca el sa stie. Poate ca asta este singura mea comoara. S-ar putea ca totusi sa stie de ele si probabil rade de mine, si ma lasa cu speranta ca pe orice muritor care se bucura si cu faramele ramase, farame din intregul care era candva al meu. Ma intreb daca imi voi mai putea pazi mica mea comoara atunci cand argintul florilor toamnei va poposi pe tamplele mele.
O sa imi spun si atunci probabil ca ... a mai trecut un an.

alerg

Odata cu plecarea primaverii, pe care nici nu am observat-o, si cu intrarea incet pe taramul verii, al soarelui si al marii , ma cuprinde o nostalgie. Asa sunt eu, pe mine nu ma cuprind nostalgiile toamna, ci cand este cald. Probabil ca are legatura cu ce o sa scriu mai departe.
Am senzatia ca ma aflu pe un camp de batalie, alergand mereu printre obuze, uneori trezindu-ma proiectat cine stie pe unde de explozia cate unuia ce nu i-am auzit suieratul. Nu mai aud nimic. Ma ridic anevoie, si incep sa alerg iar avand senzatia ca alerg in vis. Uneori ma adapostesc dupa cate un zid si profit de pavaza lui atata timp cat se afla in picioare. Ramas fara camarazi, singur in iadul dezlantuit, fara notiunea timpuli, alerg direct spre liniile inamice, inarmat cu un amestec format din naivitate, curaj prostesc, ura, vointa, amintirea vremurilor bune si un chip intiparit in mintea mea de pe vremea cand era pace si caruia ii spuneam povesti.
O sa treaca si asta imi spun im mintea mea, aprinzand un capat de tigara gasit cinestie pe unde si ma bucur ca imi mai anesteziaza nervii.
Uneori ma intreb daca a fost vreodata pace, daca exista asa ceva.
Chipul acela imi confirma totusi faptul ca a fost si ca probabil va mai fi, asta in cazul in care o sa ajung acele vremuri.
Ma intreb daca simtiti ceva citind amestecul acesta de cuvinte pe care l-am smangalit aici si probabil ca acuma, fiecare din cei ce citesc simt ceva, simt cum ii umfla rasul de la aberatiile astea de soldat universal care nu are nici macar o prapadita de prastie.
Imi este cumplit de sete si in jurul meu arde totul.
Viata se afla inaintea mea, este un inamic barbar, care nu cunoaste mila sau remuscarea si care nu cedeaza nici un milimetru de teren.
Asta este nostalgia mea, alerg mereu, sunt un nenorocit de soldat, supus tuturor ordinelor, privit cu dispret, fara a valora nimic deoarece oricand poate fi inlocuit cu altul. Dar imprejurarile te invata si devii mai bun, te adaptezi si continui pentru ca oricum nu mai ai nimic de pierdut.
Pentru o clipa privesc in urma si lacrimile imi brazdeaza obrazul ars. Am senzatia ca suvoiul lor va stinge si ultima scanteie a sufletului meu.
Cate batalii am castigat sau cate am pierdut nu mai stiu.

Tot ce stiu este ca trebuie sa alerg.