sâmbătă, 21 mai 2011

alerg


Odata cu plecarea primaverii, pe care nici nu am observat-o, si cu intrarea incet pe taramul verii, al soarelui si al marii , ma cuprinde o nostalgie. Asa sunt eu, pe mine nu ma cuprind nostalgiile toamna, ci cand este cald. Probabil ca are legatura cu ce o sa scriu mai departe.
Am senzatia ca ma aflu pe un camp de batalie, alergand mereu printre obuze, uneori trezindu-ma proiectat cine stie pe unde de explozia cate unuia ce nu i-am auzit suieratul. Nu mai aud nimic. Ma ridic anevoie, si incep sa alerg iar avand senzatia ca alerg in vis. Uneori ma adapostesc dupa cate un zid si profit de pavaza lui atata timp cat se afla in picioare. Ramas fara camarazi, singur in iadul dezlantuit, fara notiunea timpuli, alerg direct spre liniile inamice, inarmat cu un amestec format din naivitate, curaj prostesc, ura, vointa, amintirea vremurilor bune si un chip intiparit in mintea mea de pe vremea cand era pace si caruia ii spuneam povesti.
O sa treaca si asta imi spun im mintea mea, aprinzand un capat de tigara gasit cinestie pe unde si ma bucur ca imi mai anesteziaza nervii.
Uneori ma intreb daca a fost vreodata pace, daca exista asa ceva.
Chipul acela imi confirma totusi faptul ca a fost si ca probabil va mai fi, asta in cazul in care o sa ajung acele vremuri.
Ma intreb daca simtiti ceva citind amestecul acesta de cuvinte pe care l-am smangalit aici si probabil ca acuma, fiecare din cei ce citesc simt ceva, simt cum ii umfla rasul de la aberatiile astea de soldat universal care nu are nici macar o prapadita de prastie.
Imi este cumplit de sete si in jurul meu arde totul.
Viata se afla inaintea mea, este un inamic barbar, care nu cunoaste mila sau remuscarea si care nu cedeaza nici un milimetru de teren.
Asta este nostalgia mea, alerg mereu, sunt un nenorocit de soldat, supus tuturor ordinelor, privit cu dispret, fara a valora nimic deoarece oricand poate fi inlocuit cu altul. Dar imprejurarile te invata si devii mai bun, te adaptezi si continui pentru ca oricum nu mai ai nimic de pierdut.
Pentru o clipa privesc in urma si lacrimile imi brazdeaza obrazul ars. Am senzatia ca suvoiul lor va stinge si ultima scanteie a sufletului meu.
Cate batalii am castigat sau cate am pierdut nu mai stiu.

Tot ce stiu este ca trebuie sa alerg.

4 comentarii:

pandhora spunea...

cu totii suntem inregimentati...ciclic trecem din postura de subordonati in postura celor care ordona...si atat...

Filip spunea...

Mai devreme sau mai tarziu devine obisnuinta si nu este chiar atat de rau sa lupti pentru viata, dragoste, si alte lucruri frumoase.
Insa tot la ideea de soldat raman pentru ca uneori nu poti comanda vietii sau inimii. :)

Lioness spunea...

Tocmai asta e farmecul vietii: incertitudinea urmatorului minut... nu trebuie si nu poti comanda vietii sau inimii, risti sa devii prea rigid... ar trebui sa le infrunti pe toate, asa cum vin... fara sa vrei sa stii ce e „dupa colt”, fara sa-ti fie frica de eventuale rani ... iti rapeste prea mult timp din viata si tot nu vei avea certitudinea sperata

Mita Mimitz spunea...

Eliberat condiţionat